Discutii private cu un Oras speriat

Orasul asta este un Haos cu farame de iubire mai demult credeam ca e un “paradis cu farame de iubire” dar se pare ca în timp toate lucrurile bune se transforma.
Nu, nu mor, nu dispar, se transforma. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ura? (deseori da, daca ar fi indiferenta nu ar mai fi asa de greu si noua ne place sa ne complicam)

Orasul luminos sta sub semnul nesigurantei. Aici traim cu o vesnica lipsa de plasa de protectie si in fiecare zi cand iesim din casa parca ne aruncam in gol ca niste dementi pentru ca, deh, trebuie sa aparti orasului, deci pazea ca trebuie sa ma izbesc de asfalt de la 10.000 de metri iar si iar doar pentru a ma integra in peisajul citadin.

Cei care conteaza au reusit la un moment dat sa zboare, restul si-au continuat existentele mizere pe asfalt, altii au coborat cu liftul, nu le-a crescut nivelul adrenalinei, au viermuit sentimente. Ei nu au iubit orasul la fel de mult ca cei ce au reusit sa zboare, sa zboare atat de sus inca acum pot zbura cu un elicopter Versace decorat Hermes si chiar cu un private jet.

In Orasul meu lucrurile se inghiesuie pe doar cativa kilometrii patrati. Viata pe care urbanismul ne-o impuse e mult prea vasta ca sa incapa in spatiul pe care acelasi urbanism ni-l oferta.

De ce atat de vasta? Pai sa va explic. În oras suntem noi si visele noastre, aspiratiile, dorinta de reusita, dorinta de impunere, himerele viselor ratate, nevoia de spatiu si dreptul la spatiu castigat de cei ce merita.

Orasul e plin de reguli, teorii, mituri, basme citadine, culturi urbane, filozofii care mai de care mai variate. Toate astea ne sufoca … paradoxal e ca noi ne nastem din ele dar la randul nostru noi le nastem pe ele. Intrebarea e ce a fost primul orasul sau oraseanul?

Si mai sunt cei care se infiltreaza si incearca sa se camufleze in tabloul citadin desi ei stiu ca nu apartin acestui loc, noi stim ca nu au ce cauta aici si mai grav e ca si Orasul stie ca ei nu ii apartin si pur si simplu nu ii accepta. Orasul ne-a nascut pe noi e ca un parinte pentru noi, un parinte dur si uneori nepasator dar totusi un parinte… care isi iubeste proprii copii si adopta extrem de rar copiii nenascuti de el.

Fiecare apartinem unui loc suntem iobagii asfaltului. Si cine spune ca legile feudale au disparut in februarie 1861 nu stie ce vorbeste. Noi suntem legati de carosabilul plin de gropi si de mesele acestor terase, si de mall-urile aglomerate si de masinile din ambuteiaj.
Cum poti rupe legaturile astea? Cum sa ma rupi de Orasul meu daca inima imi bate in ritmul muzicii din club si sangele imi curge in ritmul traficului?

Orasul meu nu vrea intrusi. Imi sopteste asta in fiecare seara cand conduc de nebuna pe strazi… de fapt nu imi sopteste imi tipa. Tipa ca un parinte enervat atunci se intoarce de la munica si isi gaseste copilul in casa cu multi prieteni necunoscuti de el care distrug apartamentul: ,,Nu mai umbla cu astia. Da-i afara!” … I-as da scumpul meu Oras… dar nu vor sa plece. Isi cultiva conceptile rurale in asflatul nostru incins … si nu vor sa plece. Iarta-ne scumpul nostru oras dar nu avem ce le face.
Ei cred ca s-au camuflat… dar noi copiii rebeli ai Orasului ii simtim, le mirosim originile si ii depistam dar nu avem ce face. Noi nu v-am luat bucata de ogor voi de ce imi calcati asfaltul in picioare?

Ne bateam cu toti ca sa-i dam afara, poate, poate, la sfârsit, cand vom fi singuri vom avea timp sa ne iubim Orasul. Ne mai bateam si intre noi. Poate nici nu ne iubim vietile citadine. Poate ne-am inchis în Oras din vanitate si prostie. Ne-am inchis in Oras cu toti intrusii fara sa avem arma cu care sa-i gonim. Deci, iubitul meu Oras, de ce ai renuntat sa mai lupti?

In fiecare noapte zgomotul orasului se aude doar pentru a ne asigura ca nu sutem singuri. Dar in mod paradoxal in toata aglomeratia asta chiar suntem singuri.

- Am obosit! Mi-a soptit incet iubitul meu Oras azi cand ma plimbam pe strada.
Nu m-a privit pentru ca stiu ca nu se mai poate utia in ochii nostrii.
- De ce?
- Muncesc. Muncesc toata ziua, nu vezi?
- Nu muncesti, te lasi muncit!
- Ce sa fac? Sopti cu luminile indreptate catre un grup de fete galagioase care se ratacisera in cautarea unui ,,buletin de oras” si a unui barbat cu cont in banca (sau cont in bancar cu barbat)
- Ce procentaj ti-au intoxicat?
- 95%!
- Superb, deci avem 5% sa ne construim vietile.
- Cei 5% sunt parcari.
Niste cocalari trec cu bmw-ul furat din germania si cu manelele la maxim: ,,Hey papushea”
Eu tac dar orasul le raspunde!
“Pleacati. Nu vreau sa va cresc! Voi chiar nu intelegeti?”

Apoi spiritul citadin fuge sa se ascunda pe unde poate se vara sub masa noastra din cafenea.
“Nu! Nu va vreau. Nu va iubesc.”

- Ce ti-au facut Orasule?
- Nu stiu.
- Ce esti acum?
- Nu stiu.. exact. Stii, sunt plin de dileme.
- Dar noi tinem de dilemele tale?
- Cu voi e clar! Eu v-am creat copiii mei!
- Ce o sa faci?
- Nu stiu!
- Na, cât ma ajuta discutia asta! gesticulez exasperata. Solutii? Sa ma var sub masa dupa tine? Sa ne ascundem amândoi de megalomanul cu mercedes si de cocalarul cu bmw fosti detinatori de plug cu boi?
- Nu se poate rezolva asta cu una cu doua.
- Nici nu-ti cer asta.
- Pai ce vrei atunci?
- Sa vrei.
- Vreau.
- Zi-le sa plece!
Orasul amuteste. De fapt el tipa atat de des incat tacerea lui ma uimeste. Se aude zgomotul unui accident, claxoane si tipete. Pe la colturile blocurilor se soptesc barfe, pe la mese se hotaraste soarta lumii.

Ah, ce credeti? Orasul ma priveste din spate, asa cum satul va batea pe umar la fiecare noua despartire : “asa, razbuna-ma, baiete… du-te si smulge-le asflatul si adu-l aici … il punem colo in camp”
Ma întreb ce caut în tabloul asta cu monstrii si dependente imaginare de sânge? De ce ma arunc de la 10.000 de metri în gol fara plasa pentru a trai in el cand el se ascunde pe sub mese si reinventeaza frica din taceri si sadism?
Ah, pentru ca îl iubesc. Voi?